DUCIUC LIDIA


Scrie un comentariu

Am obosit…

 

Am obosit purtând poveri de-ngrijorare,

S-a ofilit speranța în glastra prăfuită;

Udat-a fost mereu de lacrime amare

Tot așteptând din cer o ploaie nesfârșită…

 

Când vei privi spre mine cu ochi de îndurare?

Când îmbrăca-voi iarăși straie de sărbătoare?

Mi-s gândurile-ncinse de sute de-ntrebări,

Mi-e inima prea plină de glasuri și chemări…

 

Când vei lua povara de pe al meu grumaz?

Se va usca vreodată lacrima pe obraz?

Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită

Ci dai celui smerit putere înzecită!

 

Mai toarnă azi ulei pe rănile ce dor,

Cu mantia iubirii cerești să mă-nfășor;

Lumina Feţei  Tale să fie-al meu sărut,

Atingerea divină s-o am ca pe un scut…

 

Te-aștept din zori de zi să vii cu un răspuns,

Ca-n tot ce va veni să fiu în Tine-ascuns…

Aștept și-acum sperând că ruga nu-i în van:

Tu dă-mi putere-n toate să fiu în al Tău plan!